Povestea clamei lui Carnegie

Share Button

Acum cîteva zile sunt rugat de un prieten-afacerist să îl ajut în pregătirea unui discurs.

Nimic neobișnuit pînă aici. Se întimplă aproape zilnic.

Însă cînd în fața ta apare un om care face business de milioane și care la sfîrșitul unei ședinte de mentorat te informează că va ține clamaclama în mână, reacția de pe fața mea a fost de clară uimire. Eram gata să presupun că e o glumă. Puteam. Însă insitența lui pe acest subiect și pe prezența clamei, cu referințele de rigoare la recomandările lui Carnegie (cu tot respectul) m-au făcut să înteleg că e determinat pe bune cu privire la acea clamă. Pentru că îl va calma, pentru că va acumula în ea toată energia negativă, pentru că îi va permite să se concentreze asupra discursului.

Iar această situație m-a determinat să scriu mini articolul dat întru chemarea duhurilor bune și a conștiinței supreme. 🙂

Nu îi voi da numele prietenului (și sper să nu se supere că îi spun istoria), dar voi încerca să vă desenez imaginea care ar fi apărut:

– În fața voastră stă un om de afaceri care conduce cel putin 2 businessuri și zeci sau poate sute de oameni;

– Are de ținut un discurs în fața unui public de același statut;

– Discursul nu reprezintă decît o relatare a unei experiențe trăite în niște situații de business;

– Durata acestuia e de maxim 10 minute;

Întrebările mele logice sunt:

– Ce vor acei colegi să audă de la un antreprenor?

– Cîți din ei se așteaptă ca acesta să vorbească “ca la carte”? Și banala pentru mine, dar și plina de curiozitate întrebare,

– La ce bun clama unui om de afaceri?

Înțelegem perfect cu ce atitudine clar programată de copil vinovat merge acest antreprenor în fața unui public, care, în afara sălii îi este în calitate de partener de afaceri și coleg.

DE CE totuși clama aia? Pentru că așa zic cărțile, cursurile și experții de tot tipul, mulți din ei vorbind despre oratorie doar din experiența de scriitori de cărți. Pentru că tot ne e prezentată oratoria în materie de obiecte zburătoare, neatinse de nimeni și văzute doar de cei aleși, iată și rezultatul.

În cazul speakerului nostru era vorba de o simplă discuție cu partenerii de afaceri. Diferența e doar că sunt un pic mai mulți la număr, iar tu nu poți să fii nesincer cu ei și lipsit de naturalețe în scenă, la fel cum nu ești atunci cînd vorbești cu ei la o bere.

Sunt doar cîteva întrebări simple pe care ți le pui înainte de prezentarea aia, înainte de oricare prezentare:

1. Cine e publicul?

2. Care e scopul prezentării?

3. De ce resurse am nevoie?

Reieșind din aceste întrebări formulezi niște teze, iar în jurul lor, maxim posibil de natural vizualizezi (NU SCRII decît nume, cifre sau citate ce le poți uita) discursul în mintea ta. Pentru că ea, mintea, își va face tema pe acasă și va aranja totul astfel încît pe scenă să fie toate la locul lor.

Iar în încheierea acestui mic și neclar, dar plin de emoții pozitive (deja, pentru că a mers fără clamă) articol îmi aduc aminte de o metafora binecunoscută:

“Elefanţii sunt cele mai mari mamifere terestre existente. Cei africani pot ajunge la o înălţime de până la 7 metri şi la o incredibilăelefant greutate de 6 tone. În ţările în care se găsesc elefanţi, aceştia sunt domesticiţi încă de mici.

Când elefantul este foarte mic, acesta este ţinut doar cu un lanţ, al cărui capăt este prins de un singur ţăruş înfipt în pământ. Indiferent cât de puternic este elefantul, lanțul folosit este tot timpul mai puternic decât el, astfel încât nu poate fugi. Puiul de elefant se luptă și mereu încearcă să scape. După mai multe încercări de a scăpa din captură, acesta cedează, resemnându-se ca prizonier al acelui lanț.

Elefantul, chiar şi cel matur, este legat doar de un singur picior şi totuşi stă acolo liniştit, fără să poată scăpa. Ceea ce îl ţine pe loc este doar o mică scândurică, un ţăruş metalic sau un lanț subțire.

Dacă elefantul ar fi conştient de puterea pe care o are, l-ar fi rupt şi ar fi fugit de mult. El are forţa necesară de a se bate cu 300 de oameni, dar nu ştie asta, pentru că el mereu a fost legat și, de câte ori a încercat să scape cât a fost pui, nu a reușit. El nu-şi depăşeşte limitele
şi nici nu merge mai departe de acolo de unde se află, pentru că adevăratul ţăruş care îl ţine este cel din mintea sa. În mediul fizic, acel ţăruş nu are cum să-l ţină pe loc.

Elefantul matur ar putea cu uşurinţă să fugă, dar acum nici măcar nu mai încearcă să scape din captivitate. Mintea lui a „învăţat” din încercările repetate de până atunci că nu poate. Acum nici măcar nu mai încearcă să scape din prizonierat. De mic s-a luptat și a încercat să scape, dar a eșuat de prea multe ori ca să mai aibă încredere că poate să lupte din nou. La început, elefantul era într-adevăr prizonierul lanțului, care era mult prea gros pentru ca el să îl poată rupe. Acum, elefantul este prizonierul propriei sale minți.”

Fiți selectivi la cum vă educați și de unde vă inspirați.

Practica încă mai bate gramatica!

Oratorie plăcută!

Share Button
1448 Total Views 2 Views Today